Scurt istoric al bisericii Sfântul Ioan Botezătorul din Pitești –1728
Piteștii vechi au cunoscut trei sau chiar patru biserici ”Sfântul Ioan Botezătorul”. Considerăm că hramul – monastic în sine, mai rar în cadrul vechilor orașe românești – provine de la metocul cozian Trivale, din apropiere. Foarte probabil, prima biserică este cea aflată în „Gura Văii Stănceștilor”, dăruită de Martin Ungurelu în 1698 acestui metoc[2]. Cu această ocazie, documentul menționează adevăratul ctitor, fratele lui Martin, jupân Isar din Pitești, decedat, ceea ce coboară ipotetic data zidirii ei în jurul anilor 1680. Această supoziție deloc riscantă face loc destul de rezonabil bisericii ”Sfântul Ioan Botezătorul” ca vechi centru de cultură și spiritualitate în cadrul târgului, un martor tăcut al istoriei lui medievale.
În 1728 se zidește-rezidește prima biserică ”Sfântul Ioan Botezătorul”, oficial vorbind. Potrivit surselor, ea se afla pe locul Foișorului de Foc (fostul sediu al pompierilor), azi Inspectoratul de Jandarmi Județean Argeș. Altă sursă indică faptul că biserica, din lemn, era puțin mai înspre Est, pe locul actualului Liceu ”I.C. Brătianu”. Conform pisaniei, ea este rezidită mai jos, în 1806, de către hagi Matei Făcăli (Țăcălie). Recenta cercetare monografică relevă că și popa Badea de aici (călugărit ulterior) este co-ctitor în acei ani, ajutat, foarte probabil, de mahalagiii culorii Negre, uzufructarii spirituali direcți ai sfântului lăcaș. Același studiu indică și al doilea vechi hram, ”Sf. Mare Mucenic Dimitrie”[3].
Conform dosarului privind construcția celei din 1888, păstrat providențial la Arhivele Județene Argeș, enoriașii și parohul I. Vlădescu iau decizia – în urma degradării – să construiască o altă biserică[4]. Cu mari greutăți, între 1881-1888 va fi finalizată. Principalul ctitor avea să fie chiar episcopul de Argeș (viitor mitropolit), Ghenadie al II-lea. Parohienii strâng cu greu fonduri pentru materiale: clericii merg prin țară după donații și epitropia încearcă mereu soluții financiare pentru a termina construcția cât mai oportun. Se formează ”Comitetul pentru Reedificare”, acesta recurgând chiar și la inițierea unei loterii județene sau a unui bal de caritate. Eforturile sunt imense. Mai mult, împingerile turlei mari, din cărămidă, crapă zidurile la extremități, constructorii, presați de autorități, fiind nevoiți să construiască una din lemn. Lucrările se opresc în 1882 și se reiau, cu entuziasm, în 1885[5], timp în care enoria, cea mai mare din Pitești, își satisaface nevoile spirituale la alte bieserici.
Rămân, în definitiv, figurile unui Costică Zăvoianu, energicul epitrop, ale preotului Teodor Tănăsescu, mereu aflat pe drumuri pentru a strânge bani, a preotului I. Vlădescu (fostul paroh, care slujea la ”Sfântul Mina”, deoarece nu avea unde, biserica fiind șantier) și a protopopului Radu Bădescu, parohul de la recepție, care a canalizat mulți decidenți de atunci pentru finalizarea edificiului. Sfințirea din 18 decembrie 1888, la care ia parte însuși episcopul-ctitor reprezintă finalul fericit al uneia dintre poveștile Piteștiului la început de modernitate[6].
Biserica preia din 1899 inventarul și memoria schitului Buliga, filiala ei[7], pe locul căruia se zidește sediul Prefecturii Pitești (azi, Muzeul Județean Argeș). În perioada primului război mondial se procedează la o restaurare prin banii obținuți în urma vinderii unei proprietăți donate de Zinca Rădulescu (1885), una foarte considerabilă[8]. Vizibilitatea pe partea de Nord a sfântului lăcaș a fost blocată după sistematizarea urbană din timpul regimului comunist. Însă, prin ricoșeu, biserica este astăzi una dintre cele mai vizibile din oraș prin faptul că artera principală rutieră de Sud îi este vecină. Zilnic, aproape tot orașul trece pe lângă biserica ”Sfântul Ioan Botezătorul”. Așadar, involuntar sau nu, biserica este una dintre cele mai vizibile și mărturisitoare din cadrul orașului Pitești.
Clericii de la ”Sfântul Ioan Botezătorul” sunt foarte cunoscuți în cadrul urbei. Alături de protopopul Bădescu, aici era și părintele Mielcescu, predicatorul episcopiei, director la Școala de Cântăreți din oraș. Un cleric providențial este I. Dragnea, ultimul paroh la schitul demolat ”Buliga”, cel care s-a luptat în zadar pentru salvarea acelei biserici și care, după 1900, vine paroh aici, scriind Pomelnicul, o sursă istoriografică importantă. Instituția beneficiază de prezența distinsului preot predicator și profesor Petre Vintilescu (1917-1928)[9], viitor decan la Facultatea de Teologie din București. Un alt distins paroh, după N. Popescu-Brădet și Ștefan Udrescu, a fost părintele Marin Drăgușin (1963-2006), catalizator al resurselor creștine piteștene în ultima perioadă a comunismului și dirijor de cor, apostol și ctitor piteștean după 1989. Secondat de către părintele Ioan Macarie, preot profesor și dirijor, biserica a cunoscut o epocă de recreștinare continuă prin cânt, slujbe și predici.
Prefacerile perioadei recente se simt și aici. Părintele profesor universitar Ion Popescu, decan al Facultății de Teologie din Pitești, primește în 2006 parohiatul. Se restaurează pictura, se reface acoperișul și se începe construcția noului centru social. Biserica se bucură mereu de grija și vizitele de hram ale Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic al Argeșului și Muscelului. Predicile, activitatea socială, frecvența slujbelor definesc biserica drept una dintre cele mai reprezentative pe plan local. Serviciul cultic se împletește cu asistența socială, de câțiva ani zeci de oameni cu posibilități reduse beneficiind de masă gratuită în cadrul noului centru social din proximitate.
Aceste prefaceri evidente sunt continuate din 2024 prin grija noului paroh, preot dr. Ion Constantin Ene, care – alături de clericii co-slujitori preot conf. dr. Roger Cristian Safta, preot Florian Narcis Iordache și preot Mugurel Ionuț Stan – definitivează centrul social, modernizează casa parohială, restaurează biblioteca, înnoiește mobilierul și ușile bisericii, curăță profesionist candelabrele și reamenajează curtea bisericii. Alte proiecte își urmează cursul. În 2025 parohia primește în dar o parte din moaștele ”Sfântului Ioan Botezătorul”.
Biserica ”Sfântul Ioan Botezătorul”, singurul lăcaș ortodox cu ferestre gotice de aici, este nu numai un unicat piteștean, ci un simbol al unui oraș de deal, mereu în prefacere.
Note bibliografice:
- Prezentul text este un rezumat al lucrării Biserica ”Sfântul Ioan Botezătorul” din Pitești, monografie publicată în 2026 de către parohul instituției, pr. dr. Ion Constantin Ene.
- Mihail M. Andreescu, Istoricul mănăstirii Trivale de la fundare până la 1800. Domeniul funciar și fondul de documente, București, 2001, pp. 86-87. Alăturare propusă prima dată de către Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România I. Țara Românească (Muntenia, Oltenia și Dobrogea). vol. 2: M-Z, indici. Editată de Mitropolia Olteniei, 1970, nota 95, p. 523.
- S.J.A.A.N., Fond Episcopia Argeș, Dos. 32/1880 (133/1880, „Relativ la construirea din nou a Biserici cu hramul Sf. Ioan Botezătorul” din Urbea Pitești, Județul Argeșu, în locul celei vechi, fiind ruinată”), f. 91.
- Ibidem, f. 1.
- Ibidem, f. 81.
- S-a păstrat chiar și cererea prin care preotul paroh roagă episcopia să asigure sfintele moaște și Sfântul și Marele Mir pentru sfințire, Ibidem, f. 94.
- Pr. Marin Braniște, Schitul Buliga, un metoc în Pitești al mitropoliei Țării Românești, în „M.O.”, anul XVIII, 1966, nr. 1-2, pp. 52-53 și 80-81.
- Arhiva bisericii ”Sf. Ioan”, „Pomelnicul Parohiei Sf. Ioan-Pitești, 1990”, f. 4 v.
- Pr. Vasile Costan, Părintele Petre Vintilescu. Activitatea liturgică, academică și de cercetare, Editura Doxologia, Iași, 2020.