Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi ne aduce înainte o întâlnire plină de învățăminte între Mântuitorul Iisus Hristos și un om aflat într-o stare de mare suferință. În cetatea Capernaumului este adus înaintea Domnului un paralitic, un om care nu se mai putea mișca singur și care depindea întru totul de ajutorul celor din jur. Viața lui era marcată de neputință, iar viitorul său părea lipsit de orice speranță.
Privind această scenă, ne putem da seama că Evanghelia nu vorbește doar despre un om care a trăit cu multe veacuri în urmă. Într-un anumit sens, fiecare dintre noi se regăsește în chipul acestui paralitic. Fiecare poartă o suferință, o povară, o slăbiciune, o luptă pe care nu o poate depăși numai prin propriile puteri. Uneori este o boală a trupului, alteori o rană sufletească, o dezamăgire, o neputință lăuntrică, un păcat care ne ține legați și nu ne lasă să înaintăm pe calea lui Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Matei nu ne spune cine erau cei care l-au adus pe acest om înaintea lui Hristos. Nu aflăm dacă erau rude, prieteni sau vecini. Ceea ce aflăm însă este mult mai important: ei au venit cu credință. Evanghelia spune că Domnul, văzând credința lor, S-a întors către cel bolnav și a început să lucreze minunea.
Acest amănunt este deosebit de important pentru noi. Există momente în viață când omul este atât de apăsat de necazuri, încât aproape că nu mai găsește puterea să se roage. Durerea, singurătatea și deznădejdea îi slăbesc inima. În astfel de clipe, Dumnezeu lucrează adesea prin credința celor din jur. Prin rugăciunea unei mame, prin lacrimile unui tată, prin dragostea unui soț, prin grija unui prieten sau prin rugăciunea întregii Biserici, omul este purtat înaintea lui Hristos.
De aceea, Biserica nu este doar locul în care fiecare se roagă pentru sine. Ea este comuniunea celor care se susțin și se poartă unii pe alții în rugăciune. La fiecare Sfântă Liturghie ne rugăm pentru cei bolnavi, pentru cei necăjiți, pentru cei aflați în primejdii și pentru toți cei care au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Credința adevărată nu ne închide în propriile preocupări, ci ne învață să fim atenți la suferința aproapelui.
Cei care l-au adus pe slăbănog înaintea Domnului nu s-au limitat să-i plângă de milă. Nu au rămas la nivelul compătimirii. Au făcut ceva concret pentru el. L-au ridicat și l-au dus acolo unde putea primi vindecare. În aceasta se vede frumusețea iubirii creștine. Nu este suficient să fim impresionați de durerea altuia. Dragostea adevărată devine faptă. Uneori un cuvânt de încurajare, o vizită, un ajutor discret sau o rugăciune făcută din inimă poate însemna enorm pentru cineva care trece printr-o încercare grea.
Ajuns înaintea paraliticului, Mântuitorul rostește niște cuvinte care îi surprind pe cei prezenți. În loc să îi spună imediat să se ridice și să meargă, îi spune: „Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”. Prin aceste cuvinte, Hristos ne descoperă o realitate esențială. Dumnezeu nu privește omul doar prin prisma suferinței sale trupești. El vede întreaga persoană. Vede și rana trupului, dar și rana sufletului. De aceea, înainte de a-i reda sănătatea fizică, îi oferă ceea ce este mai important: împăcarea cu Dumnezeu și pacea lăuntrică.
Trebuie să înțelegem însă că Evanghelia nu afirmă că orice boală este consecința directă a unui păcat personal. Vedem în jurul nostru oameni buni care suferă și oameni păcătoși care par să ducă o viață lipsită de griji. Taina suferinței este adesea mai adâncă decât poate înțelege mintea omenească. Totuși, Hristos ne arată că cea mai mare nenorocire a omului nu este boala trupului, ci îndepărtarea sufletului de Dumnezeu.
Un trup bolnav poate fi însoțit de un suflet plin de lumină și de pace. În schimb, un om sănătos trupește poate fi chinuit de mândrie, ură, invidie, răutate sau lipsă de iubire. De aceea, Domnul începe prin a vindeca lăuntrul omului.
Să luăm aminte și la primul cuvânt pe care îl rostește: „Îndrăznește!”. Nu îl mustră. Nu îl umilește. Nu îl face să se simtă vinovat și fără valoare. Îl numește „fiule”. În această adresare se descoperă iubirea lui Dumnezeu față de fiecare om. Și noi avem nevoie să auzim mereu acest cuvânt. De multe ori păcatul ne împinge spre teamă și descurajare. Ne face să credem că suntem prea departe de Dumnezeu și că nu mai există cale de întoarcere. Dar Domnul ne cheamă la curaj și la nădejde. Nu pentru că am fi fără greșeală, ci pentru că mila Lui este mai mare decât toate căderile noastre.
În acel moment, unii dintre cărturari încep să judece în inimile lor. Ei consideră că Iisus hulește, deoarece știau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Nu puteau însă să recunoască în fața lor pe Fiul lui Dumnezeu.
Aici Evanghelia ne descoperă o altă formă de paralizie. Trupul slăbănogului era neputincios, dar inima lui era deschisă către Dumnezeu. În schimb, cărturarii aveau trupuri sănătoase, însă sufletele lor erau împietrite de orgoliu și de autosuficiență. Există o boală a inimii care este uneori mai gravă decât boala trupului. Mândria, judecarea aproapelui și lipsa iubirii pot paraliza sufletul și îl pot face incapabil să primească lucrarea harului. Mântuitorul cunoaște gândurile lor și îi întreabă: „Pentru ce cugetați rele în inimile voastre?”. Acest cuvânt se adresează și nouă. Adesea suntem preocupați de aparențe și de ceea ce văd oamenii, dar Dumnezeu privește mult mai adânc. El vede intențiile, gândurile și mișcările ascunse ale inimii. Adevărata schimbare începe atunci când Îi permitem lui Hristos să lumineze aceste colțuri ascunse ale sufletului nostru. Numai atunci poate avea loc vindecarea deplină.
După aceea, pentru a arăta că are putere să ierte păcatele, Domnul îi spune paraliticului: „Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta!”.
Și minunea se împlinește îndată. Cel care fusese purtat de alții se ridică singur. Cel care zăcuse neputincios își poartă acum propriul pat. Tocmai obiectul care fusese semnul suferinței sale devine dovada vindecării.
Nu este întâmplător nici faptul că Domnul îi poruncește să meargă la casa sa. După întâlnirea cu Hristos, omul se întoarce în locul unde își trăiește viața de zi cu zi. Credința nu trebuie să rămână doar în biserică. Ea trebuie să se vadă acasă, în familie, la locul de muncă și în relațiile cu semenii. Cel care L-a întâlnit cu adevărat pe Hristos nu mai poate trăi la fel ca înainte.
Fiecare dintre noi poartă un anumit fel de neputință. Unii poartă suferințe trupești. Alții sunt apăsați de griji, de singurătate sau de întristare. Alții duc lupta cu anumite păcate și patimi care revin mereu în viața lor. Fiecare are propriul său „pat” al neputinței. Evanghelia de astăzi ne încredințează însă că nu există rană pe care Hristos să nu o poată vindeca și nu există cădere din care să nu ne poată ridica. El continuă să lucreze și astăzi în viața celor care se apropie de El cu credință și pocăință.
De aceea, să nu ne pierdem nădejdea. Să venim înaintea Domnului prin rugăciune, prin spovedanie sinceră și prin participarea la viața Bisericii. Să învățăm să-i purtăm pe ceilalți în rugăciunile noastre și să primim cu smerenie ajutorul pe care Dumnezeu ni-l trimite prin semenii noștri.
Iar atunci când auzim cuvintele Evangheliei: „Îndrăznește, fiule!”, să le primim ca pe un cuvânt adresat fiecăruia dintre noi. Hristos ne cheamă să ne ridicăm din nepăsare, din păcat, din deznădejde și să umblăm pe calea vieții celei noi.
Să-I mulțumim pentru iubirea Sa, să-L slăvim pentru mila Sa și să ne încredem în puterea Lui vindecătoare, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preot Safta Roger Cristian
